marți, 10 decembrie 2013

Minunile de lângă noi

Toamna cerne asupra noastră idei și sentimente, temeri și iluzii, gânduri din trecut și speranțe de viitor. Depășind acest amalgam de stări,
m-am retras în brațele pădurii, la malul lacului, acolo unde natura vorbește pentru cei care au urechi s-o asculte.
În această săptămână am decis să fac popas în parcul Valea Morilor din capitală. Alegerea mea nu este una întâmplătoare. Ea este
influențată de zecile de senzații care m-au învăluit de prima dată de cum i-am pășit pământul moale, ușor umed, ce mai păstrează un zbucium
al trecutului.
Părinții mi-au povestit despre acest locușor din sectorul Buiucani al capitalei, ca despre un spațiu cu multă distracție, ce a adăugat culoare
în viața tinerilor de cândva.
Eu... în vremurile noastre, văd parcul precum un tovarăș, care e în stare să-ți asculte gândurile, fără ca ele să fie expuse prin cuvinte.
Azi, parcul nu mai atrage prin muzică și veselie, ci prin sunetele lumii necuvântătoare. Ceea ce m-a bucurat cel mai mult a fost imaginea
fețelor relaxate și zâmbitoare ale chișinăuenilor. Am simțit căldură, am văzut pace, am sesizat liniște, armonie, împăcare... și atunci mi-am
dat seama că Parcul rămâne prietenul sufletului uman. El cheamă ființele pământene pentru a le scoate din lanțurile apăsătoare ale rutinei și
pentru a le aminti că dincolo de trecut și viitor, mai există un apus în acest prezent... Un asfințit ce merită văzut de pe malul lacului, de lângă
apa ce înghite lumina zilei.
Parcul în toamna oferă un tablou dramatic, ce reușește să ne sensibilizeze până la stări de melancolie amestecate cu lacrimi. La început,
copacii își lasă frunzele fără grabă, apoi, când suflă vântul, ele se aruncă înspăimântate către pământ.
Nu voi urma clișeu de a spune că frunzele formează un covor. Cel puțin, așa ceva nu se întâmpă în Parcul Valea Morilor. Aici fiecare
frunză are povestea ei, are numărul ei de zile petrecute în razele soarelui și volumul ei de informație strânsă de la fiecare omuleț care și-a
spus durerea la umbra arborelui-părinte.
Am pătruns pe cărările misterioase ale pădurii, iar în urma mea, valurile lacului se agitau ca și cum ar fi avut să-mi povestească ceva. Nu
m-am întors, ci am lăsat să-mi fie răpită atenția de către o rozătoare mică și roșcată. Veverițele sunt cele mai uimitoare animăluțe din această
zonă a orașului. Nu sunt deloc rare, iar uneori sunt generoase și la pozat.
O cioară ar fi făcut concurență veverițelor la strânsul nucilor, dar s-a resemnat. Croncănitul ei tragic anunță vreme cu ploi... dar poate că se
înșeală. Căci de unde să le știe și cioarele pe toate!?
După minute bune de contemplare a parcului, am luat drumul spre casă. Felinarele supravegheau fiecare pas al meu, iar aerul curat îmi
mângâia obrajii, uimiți de simplitatea unor clipe petrecute cu atâta folos.
În acele momente am înțeles cât de norocoși suntem noi, căci din când în când, ne putem refugia în locuri atât de bogate în energii
pozitive. Alături de copilași sau de animăluțele de companie, pe bicicletă sau pe jos, alergând sau plimbându-ne, împreună cu amicii sau
singuri, putem descoperi Minunile de lângă noi.
Alina Găină

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu