marți, 17 decembrie 2013

Atunci când nu mai avem nimic, ne rămân doar cărțile

La început cărțile sunt idei. Idei fără de care scriitorul n-ar mai fi scriitor. Mai târziu cărțile devin prieteni. Prieteni care ne fac viața
mai frumoasă.
Am fost întrebată de ce citesc cărţi. Gândindu-mă la un răspuns, mi-am dat seama că citesc cărți fără nici un motiv. Să citesc cărți este
starea mea naturală. Adorm printre cărți și îmi petrec ziua răsfoindu-le. Iar cine a zis că era cărţilor tipărite a apus demult, a greşit amarnic.
“Vreau să am o bibliotecă proprie” se află demult pe lista mea de vise. Am citit prima carte la lumina lumânării, pe când aveam 5 ani.
Aventurile lui Pinochio de Carlo Colodi. Îmi amintesc că părinții erau foarte mirați de înverșunarea mea de a termina cartea chiar dacă pe
vremea aia curentul electric era întrerupt în fiecare seară (vă mai amintiţi de ’95-’96?). Astăzi citesc romane, biografii și cărți de specialitate.
Doar uneori mai deschid “Plumbul” lui Bacovia și pătrund în lumea veche a mea.
Lumea veche...lumea nouă. În ambele persistă cărțile, doar mirosul e diferit. Mirosul de carte veche din podul bunicii versus mirosul
de carte nouă din librăria de la colț. În lumea veche adormeam pe podea, înconjurată de cărți, în lumea nouă adorm doar într-un colț al
patului pentru că în celălalt colț se odihnesc mâinile scriitorilor.
Îmi plac târgurile de cărți şi să cutreier anticariatele în căutarea a ceva încă nedescoperit. Îmi place să o ascult pe doamna de la masa
din stânga cum îmi recomandă un roman de dragoste, bestseller al anului 2006 în Turcia. Îmi place să-l privesc pe domnul din dreapta cum
caută printre cărțile din cutia de reduceri iar câțiva tineri cu barbă râd la vederea unei imagini dintr-un studiu despre artele plastice. Îmi place
să-l redescopăr pe Coelho, să simt alături de personajele lui London, să aflu intrigi din rândurile scriitoarei Jane Austin. Îmi plac visele
vegetale ale Magdei Isanos și melcii lui Ion Barbu. Mă încântă Simone de Beauvoir și citesc cu plăcere filosofiile lui Freud sau Focault.
Citesc cărți pentru că asta e starea mea naturală.
Mă întorceam într-o seară de la un festival de chitară organizat în Biblioteca Națională a României. La 200 de metri de bibliotecă,
chiar în părculețul de pe malul râului Dâmbovița, dormeau, înfășurați în niște pături, pe pământul gol și rece, trei oameni fără adăpost. Unul
dintre ei avea o carte în mână. Citea.
Prietena de lângă mine a spus: „Atunci când nu mai avem nimic, ne rămân doar cărțile”.
Victoria VECHIU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu